Lucruri pe care le urăsc

Ori e lumea nebună, ori sunt eu şi mulţi alţii care gândesc ca mine. Înainte sa intru în subiect, vă întreb cine stabileşte de partea cui e dreptatea? Majoritatea? Şi dacă majoritatea greşeşte? Sau majoritatea nu poate greşi din simplul motiv că "e multă"? Nu ştiu care sunt răspunsurile la aceste întrebări, dar ştiu că în unele privinţe adevărul nu este la mijloc, ci e cât se poate de clar pentru cei care acceptă să-l vadă. Ah, că există nişte inteligenţi care refuză să recunoască evidentul şi vin cu afirmaţii de genul "nu se ştie niciodată" sau "poate e aşa, sau poate nu", asta e altceva. De multe ori, dreptatea este cât se poate de clară şi vizibilă, dar doar pentru cei care vor s-o vadă. Şi acum să detaliez titlul articolului. În anii pe care i-am îndurat în mirifica noastră ţărişoară am fost enervat, deranjat sau iritat de multe imbecilităţi ale unor giboni mono-neuronici; dar cel mai mult şi mai mult mă scot din sărite proştii. Este necesară o diferenţiere între noţiunile de prostie şi neştiinţă pentru că în concepţia mea, cele două nu sunt sinonime. Prostul este fudul prin excelenţă, iar vorba "prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul" devine pleonastică, pentru că dacă prostul n-ar fi fudul ar fi doar neştiutor. Însă atunci când persişti în prostie, eşti cu adevărat prost în modul cel mai elementar şi fără scăpare. Să vă detaliez modul de acţionare al Homo Prostus. Intră în vorbă cu mine, din subiect în subiect ajungem la o temă despre care se întâmplă ca eu să cunosc mai multe decât interlocutorul. El spune o tâmpenie falsă, eu îl corectez; el insistă, eu îmi întăresc afirmaţiile cu argumente logice; el, ca un mare cunoscător care parcă vrea din tot sufletul să mă enerveze, îmi ignoră argumentaţia şi continuă sa debiteze inepţii; eu plec, el pleacă. După câteva zile, îi dovedesc în mod incontestabil boului că aveam dreptate. El ce face? Evident că nu recunoaşte pentru că aşa ceva i-ar strica reputaţia de geniu nedescoperit; aşa că inventează o scuză gen: "aaaa, tu despre asta ziceai, eu înţelesesem altceva". Tipic... După ce că eşti prost, după ce că persişti în cretinism, nici măcar nu o recunoşti când eşti pus în faţa dovezilor. E chiar atât de greu să spunem "Ai avut dreptate, iar eu am greşit"? Să vă dau un exemplu (aberant) ca să înţelegeţi cam la ce fel de oameni mă refer: el spune că cerul e roşu, eu îl contrazic şi-i zic că-i albastru arătându-i în sus. El nici măcar nu se uită ca să înţeleagă ce spun şi continuă zicând că i-a zis Jenel Copilău că cerul e roşu, întărindu-şi afirmaţia cu "dacă a spus Jenel, cum poţi să negi?" Iar apoi când în sfârşit îşi aruncă un ochi şi vede că am avut dreptate nu spune "da mă, ai avut dreptate" ci mai degrabă "aaa, despre cerul ăsta ziceai tu. eu înţelesesem că vorbeşti despre cel văzut de pe satelitul al 69lea al planetei Vertigo Prime; că ăla e roşu". Cam ăsta este prostul standard cu care ne confruntăm în fiecare zi, genul de primată care confirmă expresia "creierul este un organ minunat; mare păcat că a fost consumat pe nişte matahale care nu ştiu să-l folosească"...